Foto: din surse deschise
Tradiția conform căreia un căpitan trebuie să rămână la bord până la ultima suflare nu s-a născut din lege, ci din idei de onoare și responsabilitate
Ideea că un căpitan ar trebui să se scufunde odată cu nava sa nu a apărut decât în secolul al XIX-lea, ca o reflectare a codului victorian al onoarei. În acele vremuri, marinarii considerau că este de datoria lor nu doar să salveze încărcătura și nava, ci și să aibă grijă de fiecare suflet de la bord, scrie Slash Gear.
În ciuda aureolei romantice, nicio lege nu îi cere căpitanului să moară odată cu nava. Dreptul maritim internațional îl obligă doar să asigure siguranța pasagerilor și a echipajului. Aceste norme au fost consacrate în Convenția SOLAS din 1914, creată după dezastrul Titanicului.
Cu toate acestea, în țările cu o lungă istorie maritimă – Spania, Grecia, Italia sau Finlanda – există norme care impun căpitanului să rămână ultimul la bord până când toți ceilalți au fost salvați.
O poveste care a început înainte de Titanic
Tradiția „femeile și copiii pe primul loc” datează de la dezastrul din 1852 al vasului cu aburi britanic HMS Birkenhead. Nava a lovit stânci în largul Capului Bunei Speranțe. Doar 193 din cei peste 600 de oameni au supraviețuit, dar toate femeile și copiii au fost salvați.
Căpitanul Robert Salmond s-a scufundat odată cu nava, iar comportamentul echipajului său a fost numit „manevra Birkenhead”, un simbol al curajului care a fost imitat ulterior de alți marinari.
Șaizeci de ani mai târziu, în timpul scufundării Titanicului, căpitanul Edward Smith a aderat și el la acest principiu. El s-a ocupat de evacuarea pasagerilor și se spune că a pierit odată cu nava, întruchipând devotamentul maritim.
Eroi care au dispărut
Istoria cunoaște zeci de cazuri în care căpitanii au rămas în mod deliberat la bord. În 1857, de exemplu, căpitanul William Herndon de pe SS Central America a ordonat salvarea tuturor femeilor și copiilor în timpul unei furtuni. După evacuare, el a rămas pe punte, oferind ceasul său unui pasager pentru a i-l da soției sale – un ultim gest de dragoste înainte de moarte.
În timp ce nava se scufunda, el și-a ridicat pălăria într-un salut de adio. Așa se nasc legendele.
Povești despre vinovăție și evadare
Cu toate acestea, nu toți căpitanii au aderat la codul de onoare.
În 1893, amiralul Sir George Tryon a făcut o greșeală în timpul unor manevre în largul coastei Libanului – nava sa HMS Victoria s-a ciocnit cu o alta și s-a scufundat. Ultimele sale cuvinte au fost: „A fost numai vina mea”.
O poveste mai rușinoasă a avut loc în 2012, când căpitanul Francesco Schettino a abandonat nava Costa Concordia, care s-a scufundat în largul insulei italiene Giglio.
În timp ce 4.229 de persoane așteptau să fie evacuate, el se afla deja într-o barcă de salvare. Instanța l-a găsit vinovat – printre altele – de părăsirea navei prea devreme și l-a condamnat la 16 ani de închisoare.
Deși căpitanii moderni trebuie să acționeze cu prudență, într-o lume în care încă mai au loc dezastre maritime, ideea romantică de a fi loial navei până la capăt trăiește – ca parte a unei mari legende maritime.
